Povestile educative si controlul furiei

-    Mai vreau puţină apă aici, mami! îmi spune Ştefan pe un ton hotărât. Eu execut comanda ca un cărăuş bine plătit şi îi mai aduc o găletuşă cu apă sărată din mare. Mulţumit, toarnă apă peste castelul pe care tocmai îl terminase şi de care era atât de mândru. Îl privesc mirată, iar el îmi răspunde privirii întrebătoare:
-    Ce? M-am plictisit deja de el, tu mami! Şi se apucă să facă un altul.
Dintr-o dată ceva tulbură liniştea de pe plajă, iar sunetul discret al valurilor nu se mai aude. Salut, linişte!
E un băieţel care pare de vârstă lui Ştefan şi care plânge tare. Dar tare! Iar mama lui îl ceartă. Tot tare. Urlă şi ea, urlă şi cel mic, o adevărată încântare! Frumos la mare, mai venim, mă gândesc eu.
La un moment dat mama îi indică să plece pe şezlong, ei fiind cu picioarele în apă. Băiatul refuză, însă ea insistă. Atunci băiatul se agaţă de picioarele ei, iar ea da semne că vrea să plece. Băieţelul disperat, urlă şi mai tare. Toată scena, pentru că era deja o scenă, era privită de toţi cei de pe plajă şi de cei care se plimbau pe faleză.
Nu puteam înţelege ce vorbeau, pentru că erau ruşi.
În următoarea secundă apare tatăl, care îl ia pe micuţ în braţe şi pleacă cu el.
Mama încearcă să se calmeze, dar o podideşte plânsul. O doamnă mai în vârstă se îndreaptă spre ea şi pare să o apostrofeze. Am presupus că au venit împreună, sau că se cunoşteau. Mama pleacă privirea în pământ şi nu răspunde nimic. Apoi îşi adună lucrurile şi părăsesc împreună plajă, sub criticile celeilalte femei.
De câte ori nu ni se întâmplă şi nouă să ne enervăm atât de tare încât aproape ajungem să ne pierdem controlul. Prima tendinţa a fost s-o judec pe mama în cauza: “cum să urli aşa la copil?”, “cum să pleci când copilul se agaţă de tine?”, cum cum cum…
Însă, la o introspectie sinceră mi-am dat seama că poate am trecut şi eu prin astfel de momente, mai mult sau mai puţin intense.
Recunosc că m-a marcat felul în care acel băieţel plângea şi se agăţa de picioarele mamei, însă asta nu-mi da dreptul să o acuz de ceva, nu-mi dă dreptul să o privesc cu superioritate, sau să o judec. Pot doar să fiu înţelegătoare şi să mă documentez despre cum e cel mai potrivit să reacţionez eu în astfel de situaţii.
Ceea ce am şi făcut. Şi am găsit lucriri şi explicaţii foarte lămuritoare. Le impart cu voi.

În primul rând, atunci când copilul este furios, nu-l trimitem de lângă noi, nici în camera lui, nici pe şezlong, nici în altă parte, pentru că trimiţându-l în ideea că se va calma, el va înţelege că: nimeni nu îl ascultă atunci când simte că are o problemă, că nimeni nu-l ajută să îşi rezolve acea problema, că furia este rea, iar el este, implicit o persoană rea că simte acest lucru. În plus, va mai înţelege că este singur atunci când trebuie să facă faţă acelor sentimente amestecate, pe care nu ştie să le gestioneze şi că cel mai bine ar fi să şi le reprime.

Ce e de făcut?

Cel mai important lucru este să îl ajutăm să îşi gestioneze emoţiile, în cazul de faţă furia.

1.    De mic, este important să îl învăţăm să îşi eticheteze emoţiile, adică să is idea seama când este trist, vesel sau frustrat etc. Şi să recunoască acest lucru şi la ceilalţi. În unele grădiniţe din Cluj se lucrează foarte mult pe baza emoţiilor, aşa încât să fie descoperite de timpuriu şi să poată fi gestionate mai uşor. Ştefan este norocos!
2.    Să îi permitem să simtă ceea ce simte, fiind încurajatori şi prezenţi: “înţeleg că eşti furios, aşa ne manifestăm uneori când ne înfuriem”, permiţându-i copilului să trăiască momentul acela încărcat, iar în curând furia va dispărea, pentru că organismul a reacţionat defensiv la stimulul care a generat-o.
3.    Să fim prezenţi şi alături de copil, ascultăndu-l. Atunci când acesta se simte ascultat, se calmează mai uşor.
4.    Să empatizam cu copilul. Să înţelegem şi punctul lui de vedere. Nu e cazul să emitem judecaţi de valoare, sau să fim de acord cu el. Pur şi simplu să încercăm să îl înţelegem. “Îmi pare tare rău, mami e aici cu tine…”
5.    Atunci când copilul ne vorbeşte urat când este furios este bine să n-o luăm personal, deoarece acesta este modul în care vrea să ne arate CÂT DE MARE este suferinţă lui. Putem să spunem că ne pare rău să auzim acest lucru şi că îl ascultăm să ne spună de ce e supărat.
6.    Dacă acesta insă (ne) loveşte, îl oprim ferm şi îi spunem că nu este permis să lovim, nici măcar atunci când suntem furioşi/supăraţi. Aici este important să impunem limita cu fermitate si blandeţe.
7.    Când începe să se calmeze nu este cel mai potrivit moment să-i explicăm de ce nu poate avea jucăria pe care a văzut-o la alt copil de ex. Putem să empatizăm în continuare şi să-l asigurăm că este în siguranţă. Este suficient pentru moment.
8.    Este bine să ştim că atunci când copiii se înfurie excesiv, acest lucru este datorat creierului lor încă imatur. De aceea nu ştiu să îşi controleze încă emoţiile. (Dar oare noi adulţii ştim întotdeauna?) Cea mai bună cale de a-I ajuta să înveţe să se controleze este prin empatie. În plus, după un astfel de episod, copilul şi părintele empatic sunt mult mai conectaţi.
9.    Şi să nu uităm că furia este răspuns la o situaţie văzută ca fiind ameninţătoare.
10.  Abia după ce s-a calmat putem să discutăm despre ce s-a întâmplat. Ajută mult dacă inventăm o poveste în care personajul principal este “emoţia uriaşă”. Poveştile sunt vindecătoare pentru copii, ele îi ajută să înţeleagă mai bine ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat, dar mai ales cum e bine să procedăm pe viitor. Acum este mult mai deschis la a asculta, mai ales că deja nu mai este vorba despre el.

Voi cum procedaţi când copilul se înfurie?

 

Am mai scris si despre cum sa avem copii inteligenti